Din manipularile comuniste (aplicate si astazi) – Strategiile KGB-ului pentru tarile din lagarul sovietic – Testamentul rosu
Trebuie realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor într-un partid unic, având grijă ca toate rolurile-cheie să revină acelor oameni care aparţin serviciilor noastre secrete.
Controlul total asupra societăţii trebuia exercitat numai de la Centru. Sistemele totalitare, printre care şi cele de sorginte comunistă, excludeau cu desăvârşire pluralismul politic. În cadrul lor nu exista decât o singură doctrină "corectă", anume cea propovăduită de liderii de la Centru. Orice deviere de la linie trebuia pedepsită cu cea mai mare severitate. Iar pentru aceasta, ea trebuia să fie sesizată cu maximum de operativitate de oamenii antrenaţi special pentru astfel de misiuni.
Unificarea tuturor organizaţiilor de tineret. De la conducători de plase în sus, în poziţii de conducere se vor repartiza oameni cu care sunt de acord serviciile noastre speciale.
Membrii organizaţiilor de tineret reprezentau schimbul de mâine al partidului unic. De aceea trebuia să fie verificaţi cu atenţie, pentru a rămâne fideli Moscovei, indiferent în ce situaţie se va afla ţara lor. Tinerii constituiau de asemenea materia primă pentru formarea "omului nou", iar cei aleşi pentru a face parte din respectivele organizaţii ar fi trebuit să reprezinte "crema" viitoarelor detaşamente credincioase pe veci Kremlinului.Se va acorda o atenţie deosebită persoanelor cu capacităţi organizatorice şi cu şanse sigure de popularitate. Aceşti oameni trebuie cooptaţi, iar în cazul în care se opun, nu li se vor oferi posturi ierarhic superioare.
Nici un autohton nu trebuia să capete prea multă popularitate, prea multă aderenţă la mase. Popularitatea îl făcea greu de controlat. Competenţii ori se racolau, ori se anihilau. Cu orice preţ, cale de mijloc nu exista.
Se va urmări ca funcţionarii de stat (exclusiv organele de securitate şi din industria minelor) să aibă retribuţii mici. Aceasta se referă îndeosebi la sfera sănătăţii, justiţiei, culturii, respectiv la cei care deţin funcţii de conducere.
În permanenţă, trebuia ca toţi cei care puteau genera curente de opinie, care puteau juca rolul unor agenţi de influenţă sau care puteau aduna adepţi în jurul lor să fie reduşi la tăcere. Salariile mici îi obligau la un trai mizer. Trebuia să fie umiliţi, făcuţi să se preocupe de supravieţuirea zilnică, pentru a nu mai avea timp de altceva. Oamenii de cultură, medicii, lucrătorii din justiţie, ceilalţi funcţionari de stat, care prin natura profesiei lor puteau avea un ascendent asupra semenilor, să fie minimalizaţi, supuşi dispreţului. Justiţia, mai ales, trebuia târâtă în criză, pentru a-i face pe judecători total dependenţi faţă de Putere. Excepţie făceau lucrătorii din securitate, a căror fidelitate trebuia întreţinută prin oferirea unor privilegii, dar şi minerii. Aceştia din urmă, din pricina izolării totale în care îşi petrec majoritatea timpului, sunt foarte influenţabili, foarte uşor de manipulat. Orice scânteie de nemulţumire poate aprinde un veritabil butoi de pulbere, imposibil de controlat. De aceea salariile mai mari decât media erau menite să le inducă un sentiment de fidelitate faţă de Centru, în virtutea căruia puteau fi scoşi în orice moment pentru a servi intereselor ascunse ale manipulatorilor, fără ca ei să-şi dea seamaÎn toate organismele de guvernământ, respectiv în majoritatea uzinelor, trebuie să avem oameni care conlucrează cu serviciile noastre speciale (fără ştirea organelor administrative locale).
Marile colectivităţi muncitoreşti reprezentau în permanenţă un pericol potenţial. Aşa cum, în trecut, nemulţumirile lor au putut fi exploatate foarte uşor pentru declanşarea revoluţiilor prin care a fost instaurat sistemul comunist, şi în continuare ei se puteau revolta oricând împotriva mizeriei zilnice. În fond, muncitorii nu aveau de pierdut "decât lanţurile". Pe baza acestei concepţii ei au fost folosiţi în revoluţii, dar tot în virtutea ei se puteau răzvrăti oricând împotriva noilor stăpâni. Liderii de la Kremlin cunoşteau foarte bine strategia răsturnării unui regim cu ajutorul muncitorilor şi se temeau că îi vor cădea victime la rândul lor. Ceea ce, în multe cazuri, s-a şi întâmplat. Spre exemplu, în România, regimul ceauşist s-a prăbuşit definitiv în momentul în care marile colective muncitoreşti s-au alăturat revoluţionarilor din stradă. Din aceste motive, trebuia ca muncitorii să fie supravegheaţi permanent, cu atenţie, de oameni special pregătiţi, infiltraţi în rândurile lor.
Trebuie făcut totul ca hotărârile şi ordinele ― fie acestea cu caracter juridic, economic sau organizatoric ― să fie nepunctuale. În statele-satelit trebuia păstrată permanent o stare de dezorganizare.
Trebuia ca legile să se bată cap în cap ori să vină prea târziu, ordinele şi hotărârile să fie ineficiente, ierarhiile să nu aibă stabilitate ş.a.m.d. Menţinând haosul, societatea îşi păstra slăbiciunile şi putea fi foarte uşor de controlat. Oamenii nu aveau posibilitatea să-şi solidifice un sistem propriu de valori, sentimentul de insecuritate se accentua, iar manipulatorii aveau astfel un teren extrem de propice pentru acţiune.
Trebuie făcut totul ca anumite cazuri să fie discutate concomitent de mai multe comisii, oficii sau institute, însă nici una dintre ele să nu aibă drept de decizie înainte de a se consulta cu celelalte
O altă strategie menită să inducă haosul, să împiedice formarea unor ierarhii funcţionale, să nu ofere posibilitatea vreunei instituţii sau alteia de a acumula prea multă autoritate. De fapt, o variantă a vechiului principiu "dezbină şi stăpâneşte". Excepţie face industria minelor, deoarece minerii constituiau armata de rezervă a regimului, prin faptul că ei puteau fi manipulaţi cu extremă uşurinţă. Iar pentru ca efectul manipulării să fie celscontat, era necesar ca în rândurile celor din subteran să funcţioneze impecabil simţul ierarhiei. La un singur semn al celui pe care îl considerau lider (evident, acesta fiind agent KGB), trebuia ca ei să se mobilizeze şi să acţioneze pentru îndeplinirea ordinelor, fără nici un comentariu sau reţinere.
Izolarea totală de lumea exterioară dădea posibilitatea liderului să-i convingă că numai ce spunea el era "corect" şi "bine" pentru ei. O veritabilă armată de roboţi, păstrată în subterane, gata de acţiune la orice moment.
Trebuie avansaţi numai acei conducători care execută impecabil sarcinile primite şi nu le analizează depăşind cadrul activităţii lor.Conducerea de la Kremlin nu avea nevoie, în statele-satelit, de parteneri, ci de executanţi. Această politică trebuia aplicată până la nivelul celei mai neînsemnate întreprinderi. Criteriul de avansare nu trebuia să fie competenţa, autoritatea, inteligenţa sau popularitatea, ci fidelitatea necondiţionată faţă de Centru. Faptul că fidelitatea era cultivată, în majoritatea cazurilor, numai la cei incapabili, pentru că ei erau cei mai zeloşi executanţi, nu deranja, ba chiar era de dorit. Nu contau uriaşele pierderi suferite de economiile ţărilor socialiste prin promovarea incompetenţilor. Scopul era păstrarea unui control total asupra fiecărui segment al vieţii politice, economice, sociale şi culturale. Iar dezastrul era chiar de dorit, pentru că bunăstarea ar fi oferit oamenilor răgazul de a gândi.În legătură cu activitatea localnicilor cu funcţii de partid, de stat sau administrative, trebuie create asemenea condiţii, încât să fie compromişi în faţa angajaţilor, astfel devenind imposibilă întoarcerea lor în anturajul iniţial.Din nou, oricât de fideli ar fi fost Kremlinului, partenerii de ideologie din ţările-satelit nu puteau fi lăsaţi să dobândească prea multă putere. Indiferent de serviciile aduse Moscovei, trebuia ca înalţii funcţionari de partid sau de stat din ţările "frăţeşti" să fie compromişi iremediabil, chiar aruncaţi în temniţă, cel mai adesea în urma unor procese de "demascare" sau prin reconsiderarea trecutului lor conform unor concepţii şi reguli inventate special în acest scop. Istoria perioadei comuniste din mai toate ţările EuropeiCentrale şi de Est dovedeşte că principiul a fost aplicat temeinic, decenii la rând.
De fiecare dată când un nou lider venea la conducerea ţării, cei de dinaintea lui erau blamaţi, judecaţi, înfieraţi, întemniţaţi ş.a.m.d. Niciodată, în perioada existenţei regimurilor comuniste, cei acuzaţi nu au mai putut să revină la putere.
Cadrelor militare autohtone li se pot încredinţa poziţii de răspundere în locuri unde deja sunt plasaţi oamenii serviciului special. Armata trebuia şi ea supravegheată îndeaproape, prin agenţi infiltraţi în poziţii-cheie. Fiecare personalitate militară autohtonă trebuia să aibă cel puţin o "umbră" din cadrul KGB, care să-i raporteze orice mişcare, să-i afle slăbiciunile, în vederea unui eventual şantaj viitor, dar, totodată, să poată cunoaşte în amănunt şi cele mai secrete planuri militare ale armatelor "frăţeşti". Cum infiltrarea spionilor în colective de conducere deja formate atrăgea după sine unele riscuri, era mult mai eficientă promovarea cadrelor militare autohtone în locuri unde deja se aflau implantaţi agenţi KGB, astfel încât autoritatea militarilor din ţările-satelit să crească în acelaşi timp cu cea a agenţilor Kremlinului.
În uzine trebuie iniţiate diferite şedinţe şi conferinţe profesionale, trebuie notate propunerile, observaţiile ce au fost expuse, respectiv autorii acestora.Preocupările de ordin profesional ale cetăţenilor şi îndeosebi ale celor din marile centre industriale trebuie să fie cunoscute cu precizie pentru a nu face loc surprizelor. Dar nu numai cunoscute, ci şi notate, clasificate, arhivate, pentru a urmări evoluţia profesională a fiecărui individ în parte, modul său de gândire, motivele de satisfacţie sau de nemulţumire, dorinţele şi potenţialul intelectual ş.a.m.d. Având aceste fişe individuale se putea anticipa şi comportamentul fiecăruia în anumite situaţii.
26. Trebuie popularizate discuţiile cu muncitorii care se ocupă de probleme actuale legate de producţie, respectiv cele care critică trecutul şi problemele locale. Nu se vor înlătura cauzele fenomenelor în discuţie.Preocupările şi gândurile clasei "conducătoare" trebuie canalizate spre probleme de muncă ori locale, pentru a evita întrebările grave ce puteau apărea în minţile unora. De asemenea, pentru a demonstra că sistemul comunist încuraja libertatea de opinie (aşa cum susţineau ideologii de la Centru), erau încurajate poziţiile critice, dar, bineînţeles, numai la adresa trecutului sau a unor probleme minore, ce nu puteau duce la punerea în discuţie a întregului sistem. Din aceleaşi motive era încurajată şi autocritica. Dar pentru ca astfel de discuţii diversioniste să poată continua la nesfârşit, era esenţială păstrarea cauzelor ce le făceau posibile.
Acei conducători numiţi de către partid, care prin activitatea lor au produs pierderi sau au trezit nemulţumirea angajaţilor, să nu fie chemaţi în judecată. În cazuri drastice se recheamă din funcţie, fiind numiţi în poziţii similare sau superioare. La sfârşit vor fi puşi în fiincţii de conducere şi ţinuţi în evidenţă ca şi cadre de rezervă pentru perioada schimbărilor ulterioare.
Incompetenţii promovaţi în funcţii superioare, care au produs pierderi substanţiale sau au creat tensiuni nedorite în rândul subalternilor, nu erau învinuiţi, nici trimişi în judecată, pentru că asemenea acţiuni ar fi atras atenţia asupra întregului sistem de promovare a cadrelor şi, în ultimă instanţă, ar fi erodat credibilitatea regimului. Dacă situaţia devenea intolerabilă, erau revocaţi din funcţii şi trecuţi în posturi echivalente sau chiar superioare ierarhic, pentru a demonstra populaţiei că liderii nu au greşit atunci când i-au învestit în respectivele funcţii, ci de vină au fost unele situaţii obiective, cărora nimeni nu le-ar fi făcut faţă mai bine în acele momente. Chiar dacă motivaţia părea confuză şi contradictorie, ea era utilizată ca atare şi pentru a induce în conştiinţa publică ideea că existau "raţiuni superioare", de neînţeles pentru omul obişnuit, care au motivat schimbarea din funcţie a respectivilor. În continuare incompetenţii erau menţinuţi în posturi-cheie sau ca rezerve pentru procesul de "rotaţie a cadrelor", deoarece erau total dependenţi de directivele de la Centru şi, astfel, extrem de uşor de controlat. În plus, dosarele penale ce li se puteau întocmi în orice moment puteau fi utilizate cu eficienţă garantată ca instrument de şantaj, dacă respectivii ar fi dat cel mai timid semn de nesupunere.
Procedeul a continuat să fie folosit şi după colapsul comunismului, în unele ţări est-europene. Spre exemplu, în România din timpul regimului Iliescu sunt nenumărate exemple de miniştri sau de înalţi funcţionari de stat care, după compromiterea definitivă în anumite funcţii, au fost "rotiţi" în altele similare sau au fost numiţi consilieri prezidenţiali, în loc de a fi deferiţi justiţiei, pentru a nu se da o confirmare oficială a greşelilor grave comise de conducerea de la Bucureşti.
Se aduc la cunoştinţă publicului procesele acelor persoane cu poziţie de conducere (în primul rând din cadrul armatei, ministerelor, serviciilor importante, cadrelor didactice) care sunt învinuite de atitudine împotriva poporului, a socialismului, a industrializării. E o acţiune ce atrage atenţia maselor populare.
Sistemul comunist nu putea fi acuzat vreodată de greşeli. Mai ales din punct de vedere ideologic. Pentru a accentua această percepţie în ochii opiniei publice, trebuia să se dovedească intransigent, îndeosebi cu cei care deviau de la linia politică impusă de la Centru, în timp ce se aflau în poziţii de conducere. Debarasarea de astfel de opozanţi politici periculoşi trebuia mediatizată la maximum, pentru a demonstra populaţiei că liderii comunişti nu fac nici un fel de discriminare şi îi pedepsesc drastic pe cei cu atitudini "duşmănoase" la adresa poporului sau a socialismului. Totuşi proceselepolitice de răsunet s-au împuţinat cu timpul, pentru că politica şantajării "vinovaţilor" cu "petele" de la dosar s-a dovedit mult mai eficientă.
Cei care lucrează în diferite funcţii trebuie să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori cu cea mai slabă pregătire profesională, chiar necalificaţi.Cei competenţi erau foarte greu de manipulat. De aceea ei nu erau de dorit în funcţii de conducere. În posturile-cheie trebuia să fie numiţi doar cei total incompetenţi, deoarece aceştia, pentru a-şi păstra noile privilegii, deveneau fideli total conducerii de la Centru şi îndeplineau cu stricteţe numai directivele venite de sus.
Pentru ideologii totalitarismului, marile personalităţi ale culturii reprezentau cea mai mare ameninţare. Asemenea personalităţi puteau desfiinţa foarte uşor, cu argumente clare, rudimentara ideologie comunistă, puteau aduna în jurul lor alţi oameni de valoare, puteau forma grupuri de rezistenţă tacită, dar extrem de eficientă în privinţa impactului asupra unei populaţii nemulţumite, erau greu de contracarat sau de aruncat în puşcării datorită renumelui lor internaţional. Din aceste motive trebuia ca ei să fie anihilaţi în timp, prin izolare, prin umilire, prin înlocuirea cu noi "personalităţi", selectate dintre parveniţii cu "origine socială sănătoasă", interesaţi numai de avansarea în ierarhia socială, ştiinţifică sau culturală, doar pe baza unei diplome şi a relaţiilor cu persoane influente din partid. În timp, strategia a avut sorţi de izbândă, astfel că la prăbuşirea regimurilor comuniste din estul şi centrul Europei, mare parte din "elita" culturală ori ştiinţifică a respectivelor state era alcătuită din indivizi mediocri. Din păcate, aceştia s-au erijat imediat în reprezentanţi "autentici" ai intelectualităţii şi au invadat noua scenă politică, în timp ce adevăratele valori, decimate în timpul regimului comunist, au continuat să trăiască şi să creeze în izolare şi cvasianonimat, scârbite de noua mascaradă a democraţiilor de operetă.
